Aduceri aminte. Andrei Pandele.

In urma cu un an vizitasem de patru ori expozitia deschisa la MNAC, in Teatrul National din Bucuresti. Ceva ma facea sa ma intorc, detaliile care se dezveleau o data ce re-priveam. Intotdeauna parea sa fi scapat ceva ochilor. Multi se cautau intre persoanele fotografiate - cautau sa-si recupereze propria istorie. Ceea ce era nou la expozitia lui Andrei Pandele era tocmai calitatea de recunoastere in imagine. Parea ca iti priveai albumele foto de familie, sau fotografiile vecinilor tai, ale rudelor... Erai printre cunoscuti! Nu mai aveai de a face cu abstractizari si vointa incapatanata a artistului de a-ti vinde o viziune. Te transpuneai intr-o fosta realitate, iti aduceai aminte.

Istoria nu e niciodata mai credibila decat atunci cand o vezi inregistrata. Daca nu aveai varsta ca sa fi trecut prin experientele redate, incepeai cel putini sa crezi realitatea la care nu avusesei accesul si care, neapasandu-te, iti daduse inainte voie sa uiti ca a existat vreodata.

Apoi, daca erai copil atunci cand s-au petrecut lipsurile si restrictiile, efectul era iarasi diferit.

Cand a aparut albumul, acum vreo doua saptamani la Compania am simtit ca trebuie sa-l cumpar. O reimprospatare a memoriei, chiar daca nu la fel de tulburatoare ca expozitia in sine.

Si mi-am adus atunci aminte.
Eu de exemplu nu am cea mai vrednica dintre memorii si in '89 aveam 4 ani si jumatate. Mai toate detaliile pe care mi le amintesc au un iz de inceput de democratie brusca, amestecate cu aromele trecerii din comunism. N-as putea sa bat in cuie intocmai perioadele. Dar tin minte un inainte, diferit de prezent. Un inainte care seamana cu detaliile pe care le-a surprins Andrei Pandele.

Nu am locuit in Bucuresti in copilarie, dar tin minte sticle de lapte inghetate (P.116), pe care le asteptau bunicii sa ajunga in cartierul de case unde locuiau. De preferat, le asteptau in stare lichida, dar mai mereu, acoperite de folie de aluminiu la guri, ajungeau bocna.

Si uniformele de gradinita (p. 137)... si cum imi doream sa ajung pionier (vremurile au facut sa nu se mai intample) si sa scap de oribilitatile portocalii pe care era obligatoriu sa le porti in primele clase.

Sau la fel ca laptele, buteliile care nu mai veneau (p. 120) si rudele care stateau la cozi obositoare cu butelia pe sanie, oameni intotdeauna inarmati cu rabdare.

... si, da! partiile de sanius in strada (p. 63). Saniile atat de periculoase pe cat pot fi jucariile de copii. Monstruozitati din lemn si metal - a mea (care n-avea nici spatar, lucru care ajuta la coborarile pe burta, dar era teribil de enervant daca te trageau parintii de funie prin zapada) era facuta de bunicul. Era parte din vestigiile familiei.

Am avut si noi demolarile noastre in Bacau, in cartierul unde am copilarit. Au fost tarzii. Doar ca au sfarsit intr-un mod relativ comic - asa cum te-ai astepta sa se intample in proaspata democratie romaneasca. Ceea ce demolasera era fostului parc de joaca ruginit (nu exista dramatism decat daca aveai pana-n 9 ani). Au sapat gropi care tineau zeci de metri si, o data revolutia sfarsita, le-au lasat asa cativa ani. Au lasat pamantul ca pe o rana deschisa, cu fiare iesindu-i din carne. Nu ca pe noi copiii ne-ar fi deranjat. A fost cel mai buna ocazie ca sa ne gasim zeci de feluri de a alerga (intr-un mod complet nerecomandat noua sau parintilor slabi de inima care isi doresc spatii de joaca child-safe). Pamantul sapat ne-a fost partie de sanius, am trasat in el paraie primavara si ne-am ascuns dupa el sau ne-am intins paturile intr-o perpetua nevoie de picnic.

La final painea. Baiatul cu 4 paini in brate (P. 69). Era dupa '89 la mine, dar imi aduc aminte cum eram trimisa la cumparaturi pentru a cumpara nu doua paini, sau una, ci jumatati sau sferturi de paine. Mai tragic era cand mai si ciuguleam din bucata aia de paine in drum spre casa - singura alimentara din cartier era la o distanta considerabila -, cate-un pic, cate-un pic ajungeam acasa cu mainile goale. dar nu exista pe atunci decat o acceptare a starii de fapt. Nu prea aveam cu ce sa fac comparatie si totusi, eram un copil fericit chiar si fara puzderia de optiuni.

Albumul lui Andrei Pandele e o frumoasa trecere in revista a unor vremuri urate. E ceva ce trebuie cumparat. Desi, daca ar fi fost dupa mine, as fi cumparat expozitia mai degraba!

De incheiat se incheie, asa cum era de asteptat (albumul, nu expozitia), cu un indemn vizual la a tine minte - primul ziar de dupa Revolutie, cartile arse din Bibioteca Centrala Universitara... Cu o aducere aminte a importantei amintirilor redate in scris (si imagine), gandul spre a nu uita ceea ce a fost, pentru a nu repeta istoria - cliseul, da. Dar atat de usor uitat incat, iata ca cel putin Marea Depresie o repetam. Ramane de vazut daca vom ajunge candva inapoi in comunism.

---

Pentru o privire asupra continutului colectiei de amintiri ale lui Andrei Pandele click aici.