Sezonul trenurilor, sezonul prelungit al plecarilor.

... imi fierb talpile si mi-e incarcat spatele. Vreau sa o iau la fuga, dar sunt inca prinsa. Vreau sa ma inghesui in trenuri, in microbuze, vreau sa dorm pe salteaua altcuiva, sub alt soare si sa-i fur gandurile.

Aaand away we go!

"Vai, bunico, da’ de ce ai ochii asa de mari?"

Lunile trecute am facut supradoza de Elle, Vogue, W magazine, Calikartel , Design scene, Gossip Girl , Absolutely Fabulous, etc. asa ca atunci cand s-a anuntat My Grandma's Backyard a trebuit pur si simplu sa fiu acolo!

Ca intr-un roman chick-lit, si pentru ca am simtul umorului, nici ploaie si nici vant nu m-ar fi tinut deoparte de sufletul hip & chic al Bucurestiului!
Asa ca duminica trecuta mi-am facut timp si am descins fara surle si trambite la targ.

Face bine sa rad si sa dau in mintea copiilor. M-am jucat de-a bomboanele vizuale privind la participantii targului, nu neaparat la produse si urmarind lumina absolut dementiala din La scena.

Nu ma pricep sa scriu despre lucrurile "dragute". Ma pricep in schimb sa iau peste picior... ceea ce ma obliga sa recunosc ca m-am amuzat copios cand si-a inceput fosta Marijuana concertul si daca n-as fi fost prea atenta s-o fotografiez, si daca n-as fi fost prea pierduta in imagini, probabil ca m-as fi pricopsit cu o splendida durere de cap si i-as fi cerut sa-mi achite algocalminul!

Nu doar ea dar si restul personajelor din public au avut accente involuntar comice. Unii s-au luat prea in serios, altii au aparut drept caricaturi, dar asta face parte din savoarea studiului!
Parada planuita s-a scurs prea repede. Intamplator am auzit ca vanzarile au mers mai prost decat in alte dati... dar a fost soare si comedie si toate au fost bune.

Recolta chiar mi-a placut - a se vedea mai sus!

Venisem prima oara pe la 13:00 cand incepuse targul si imi blestemam zilele din cauza luminii aproape inexistente, dar am perseverat pe la 16:00-17:00 cand m-am intors si am dat peste un soare ceva mai bland si peste cateva carje vizuale (aduc omagiu aici ferestrelor din La scena si boticului elegant al Iuliei Albu - Mihai Albu & co)

Una peste alta - probabil c-ar trebui sa dau in mintea copiilor mai des! :)

“You know how to whistle, don't you, Steve? You just put your lips together and... blow.”

Cand spui ca accidentele fericite se intampla in fotografie, ar trebui sa spui ca nu le provoci. Kuba Dabrowski nu implica nimic de genul asta. Poate si pentru ca daca ar face-o ar minti zambind.

Iar dovada ar fi cadrul 878 din post-ul de blog nr. 878 numar care oricum nu are nici o legatura cu subiectul fotografiei, ci este doar ales pentru a pastra ordinea, si pentru a ajuta perfect la a o repera in maldarul de articole de pe accidentswillhappen.
Luna ianuarie, 2008. O privire patrunzatoare, ireala, mai puternica decat un pumn in stomac si totusi, o mizanscena. E atat de mult un accident cum ar fi un accident strainul care aluneca pe o coaja de banana plasata pe trotuar de-un clovn!

Are irisii incordati, voit seducatori, pozitie a mainilor care imita naturaletea, gene false, chip impecabil si trage complice cu oricare privitor, dintr-un Lucky Strike fumat pe jumatate.
Ca dovada a faptului ca marimea conteaza, cand am intrat in Galeria H'art, dinainte avertizata dupa ce vazusem cadrul pe internet, de marimea unei palme, am fost spulberata de privirea ei la aproape un metru, tapetand peretele stang.

Sambata, privind expozitia, acolo, printre scamatoriile lui Dabrowski, am cazut rapusa de gandul ca femininul fantezist este uluitor.

Am regretat ca nu o pot lua de mana pe care si-o tinea aranjata dupa gat si apoi s-o iau cu ea la pas pe Mihai Eminescu in sus, spre piata Romana. Sa-i cumpar un pachet nou-nout de Lucky Strike. As fi vrut s-o iau asa cum era, cu ochii marginiti de genele imense cumparate din comert, cu ochii mari cat palma. S-o rapesc uriasa din fotografie, sa-i las lui Dabrowski peretele gol. Sa-i arat felul in care lumina se scurge incet pe strada care duce spre Cismigiu, la apus. Sa-i fac cunostinta cu galagia arterelor principale si sa-i aud arterele, venele si capilarele cu sangele gonind la sase metri inaltime in ritmul strazilor din Bucuresti.

Dar e mai bine asa...

N-am nici banii s-o cumpar (goddam my inexistent bank account!), asa ca am lasat-o zbatandu-ma tot pe perete si-am sa va rog sa nu va duceti s-o vedeti.
Pe 27 Aprilie i se incheie impudica dezvaluire. Va pleca cel mai sigur inapoi in Polonia cu Dabrowski. Va lua avionul sau trenul sau va lua masina, va calatori. Candva, in mai putini ani decat ar putea anticipa, va ajunge ascunsa (asa cum ajung mai toate femeile, fie ele perfecte ori altcumva) cu fata spre un perete si nu privind lumea atarnand pe unul.

N-am idee cine e. Spre marea-mi fericire n-o sa aflu niciodata, dar pentru a sorbi beatitudinea nici nu-i nevoie sa-i stii numarul la pantofi sau numele tatalui, ajunge o privire...

And that, kids, is what photography is all about! :)

Oh, arta!

mai sus... Cuzina
iar jos, aduceri aminte...

Intr-o vreme obisnuiam sa desenez. Trebuie sa fi fost prin scoala generala si chiar mai devreme, in copilarie, cand schitam siluete obeze de Sailor Moon si ma straduiam sa le oblig sa nu sfideze ridicolul. In generala eram chiar priceputa la asta. Imi luam colegele, le obligam sa stea locului si apoi le imortalizam.

Un singur lucru insa, intotdeauna am intampinat critica cu un amestec de dispret si uimire.

Imi petrecusem trei zile reproducand o fotografie a unei actrite, dupa un model cat palma. Am luat o coala A4. M-am ambitionat, mi-am luat trei randuri de creioane, grosimi diferite, culoare ioc. La final am incheiat in mod artistic cu doua puncte de pasta corectoare pe post de luminita-n ochi. Aveam 13 ani. Dupa ce am terminat desenul am stat sa-l privesc alte cateva zile la rand. Evident ca am primit laudele colegilor a caror lume era oricum construita dintr-o serie de siluete patrate, mai ceva ca fosta mea Sailor Moon... dar asta conta mai putin. Aprecierea are intotdeauna un gust dulce!
Imi petreceam orele ascunzand desenul, incercand sa-l uit pentru ca mai apoi sa-l reprivesc. Cautam defectele... mai adaugam cateva linii. Uneori stergeam.

Trebuie spus ca niciodata nu mi-am desavarsit cine stie ce cariera artistica. Eram un copil lenes, copil lenes am ramas. N-am facut luni de pregatiri, nici macar repetitii de placere. Desenam cum ma taia capul. Cel mai probabil fusesem binecuvantata cu gene interesante si cu o reusita trecere a lor de la o generatie la alta.

Dar... cu toate astea, eram lenesa.

Insa mandria, oh, mandria mi-a fost mereu teribil de prolifica!
Poate pentru ca am stiut ca pot. Poate pentru ca la randu-mi sunt teribil de critica cu altii. Am fost mereu. Chiar daca uneori disimulat.

Nu este ca si cum n-as avea propria-mi parte de dreptate, insa doare teribil atunci cand experienta si doar experienta (nu talentul sau intelepciunea sau daruirea altora) vina sa-ti ciuguleasca propria mandrie.

Desenul a ajuns in mod evident si la ochi ceva mai dibaci. Profesoara de arte plastice din generala si-a luat cateva minute cat sa-l demoleze pentru simplul motiv ca era facut intocmai ca o fotografie. Subtilitatea inexistenta a faptului ca un desen trebuie sa aiba capul perfect surprins in cadru, fara taieri, fara close-up-uri extreme, cu toate ca fotografia portret pe care o reprodusesem era splendida si un exemplu clasic... ei bine, mai putin conta ca ii batusem la cur pe toti colegii si ca aveam un ochi destul de ager pentru propria-mi varsta! Conta in schimb ca i-am taiat femeii din portret putin din cap.

Si apoi n-am mai desenat cu aceeasi pofta.

Evident, biata profesoara isi avea portia ei de vina si recunosc ca existau momente in care, in ciuda amabilitatii si personalitatii de fapt extrem de agreabile, imi venea s-o scuip intre ochi.

Stiu, istorioara nu are cine stie ce norma drept introducere pentru setul asta de fotografii. Atat doar ca ea (Cuzina) mi-a adus aminte... Cum niciodata n-am reusit sa stapanesc culoarea si cum n-am reusit sa continui sa desenez, sa fac pregatiri, sa fiu "Artist roman".
Undeva, pe parcurs, m-a scarbit limitarea.

Dar altii s-au descrucat de minune!
Takes a strong stomach I guess. Or something.

"Youth is such a wonderful thing. What a crime to waste it on children." (G.B.S.)

Canon 350D
Copyright Alina Lupu
Gradina Botanica, Bucuresti
29 Martie

Pentru un personaj aflat la 22 de ani incep sa devin oarecum sinistra cu toate referintele legate de varsta. Nu sunt si nu ma simt batrana.
(Cu toate ca astazi, de dragul unui tanar operator de sondaje de la Unirii, m-am prefacut ca am un sfert de secol cat sa-l ajut sa-si faca norma si astfel am mai lasat cativa ani sa se prefaca traiti)

Exista in schimb surprinzator de mult timp pe care nu m-ar deranja sa-l primesc inapoi, pe care l-am lasat sa-si ia zborul.