"Fotograful Sorin Nainer prezinta o expozitie, un eseu personal despre Calea Victoriei, expozitie care cuprinde fotografii realizate in citiva ani. Sorin ne-a spus: “Este o strada pe care merg aproape zilnic si in care poti regasi tot Bucurestiul, la scara mai mica: bogatie, saracie, lumina, intuneric, cladiri vechi si noi, inalte sau scunde, oameni de toate felurile. In fotografiile mele am incercat sa surprind lumina aceea speciala de pe Calea Victoriei, fisiile de lumina care apar datorita jocului de cladiri inalte si a strazilor inguste. Pozele sint alb-negru tocmai pentru a surprinde acest joc de lumini"
Expozitia invita privitorul sa cunoasca o Cale a Victoriei inedita, care nu ilustreaza cele mai importante monumente, asa cum ne-am obisnuit si nu incearca sa prezinte strada intr-o lumina idilica, ci ne propune o abordare personala a unor spatii, momente si ipostaze irepetabile"
Sunt putine datile in care imi chiar plac descrierile de expozitie. Iar a lui Sorin Nainer, in mod previbil, mi se pare complet nereusita.
Atunci cand scoti la inaintare epitete de genul "irepetabil", "inedit" incerci sa atragi, fara a gandi cu adevarat la ceea ce ii vei oferi privitorului. Faci aceeasi ciorba de cuvinte care s-ar aplica la fel de bine mai peste tot. Faci o reclama la Vodafone, care n-are identitate proprie, ci imprumuta banalitati.
Sterge tot! Priveste imaginile lui Nainer, pentru ca ele chiar par sa vrea sa ramana amintite. Oferai fotografului posibilitatea sa aiba o voce individuala. Chiar daca ceea ce face nu e original si in realitate nici nu e vocea lui, ci vocea unui curent fotografic strain care se aplica la arhitectura Bucurestiului pentru ca s-a aplicat la inceput si in inima Parisului. Chiar daca luminile care se rasfrang pe Calea Victoriei se vor rasfrange la fel ani de-a randul, zi dupa zi. Important este ca a existat cineva care a dorit sa se ia la tranta cu ele, sa le caute pe coclauri, sa se uite dupa umbre si dupa contraste stridente.
Povestea spusa nu este o incercare de interactiune cu personajele de pe Calea Victoriei. E mai degraba vanatoare. Aceste personaje sunt de fapt doar pioni care arata bine pozitionati intr-o fasie de lumina sau o dunga de umbra. Sunt personaje utile. Nu e nimic rau in a gandi asa. Pana la urma noi rezonam mai bine la oameni, oricat de elegante ar fi cladirile inghesuite umar in umar. Asa ca un om ici si colo este perfect pentru a rosti mai clar o poveste care altminteri ar parea criptica.
Pe Calea Victoriei a lui Nainer si in fotografie in general totul porneste de la lumina. Imaginea e lumina. Si culoare, dar nu intotdeauna. Pe Calea Victoriei, lumina e pur si simplu prezenta, alb. Adevarata mea problema cand privesc fotografie proasta este faptul ca adultii au uitat sa se joace. Putini stiu sa momeasca lumina si sa o scoata la un joc. Si nu e deloc amuzant sa vezi o idee frumoasa prost realizata.
Mai bine o lasai pe raft pana reuseai sa revii si sa-i dai viata cu adevarat. Mai bine i-o daruiai altcuiva.
But enough about nonsense, let's talk about the expo.
A fost bine. A fost chiar si mai bine pentru ca nu ma asteptam sa fie ceva exceptional. Low expectations are the key! A fost alb-negru si incracenat in contraste, plin de texturi si cu cel putin o metafora usoara. A fost wide angle si street. A fost grafic. Spuneam ca nu e original si am dreptate. E overdone si asa va ramane pentru ca e cu cel putin 60 de ani prea tarziu ca sa fie o expozitie originala. Dar asta nu o face sa fie ceva rau. Daca putem aplica clisee inseamna ca ni se da voie si suntem liberi sa o facem. Drumul spre viziunile personale pornesc in mod general de la regurgitarea vechilor maestri.
So, we're good! We're on our way!
Cat a mai ramas, pana pe 26 Octombrie, mergeti in Carturesti sa vedeti "Plimbare pe Calea Victoriei", poate va veti aminti cat de mult conteaza lumina in fotografie. Daca Nainer reuseste macar sa va aduca aminte de asta, atunci inseamna ca tot n-a fost degeaba.
Daca nu apucati mai multe gasiti si aici: B. Stoicovici
