Eggleston. Nimicuri.

Romaneste vorbind, daca fotografiem, ceea ce surprindem trebuie sa se inscrie intr-o tematica elevata si, desigur, trebuie sa ne asezam privirea doar pe felii pozitive de viata. Eventual si pe cele negative, dar doar atunci cand contin teme patetice general acceptate.

Cersetori, copii ai strazii, zone istorice in paragina - suferinta lichida.

Este imperativ sa imortalizam doar elementele cu adevarat notabile, pentru ca altfel nu ar avea sens sa ne mai batem capul cu cateva ore de editare!
Muntii, Delta dunarii, Marea Neagra, Maramuresul, biserici...

Pana si oamenii trebuie sa fie simboluri. Ca si cum fiecare femeie a neamului s-ar preschimba in "Migrant mother" de cum indrepti obiectivul spre ea.
Batrane de la tara, batranei cu lacrimi in ochi, riduri si palmele zbarcite...

Totul trebuie sa fie la superlativ, un miracol!
Apusuri, rasarituri, Vulcanii noroiosi...

Iar oamenii devin intruchiparea arhetipurilor.
Plozi care de care mai adorabili (oricat de hidosi ar fi in realitate) subliniind "inocenta copilariei", tarani care mustesc de comuniunea cu natura si duc cu gandul la decenii de persecutare comunista, femei nubile care imprastie senzualitate ca intr-un spread din Playboy...

Fotografia trebuie sa fie paine, circ si hrana spirituala.
Si neaparat, dar imperativ, trebuie sa aiba un titlu!
Alfa si Omega, Amin!

Pentru ca in final ne este teama de nimicuri.

Lui Eggleston nu i-a fost niciodata.
A inghesuit la un loc farame de cotidian, care de care mai marunte. Nu s-a straduit sa le abordeze din unghiuri halucinante, cu obiective care altereaza perceptia, nu s-a chinuit sa placa publicului abordand teme general valabile, pentru ca fotografia nu trebuie sa fie un procedeu repetitiv sau un mod de a castiga glorie eterna, ci un proces de cunoastere a lumii. Individual.